Sufletul imi cere hrana

Am momente în care simt nevoia să mă agăţ de tot ce este frumos. Momente în care îmi doresc să ascult muzică, să îmi pierd privirea şi gândurile printre fumul lăsat în urmă de un beţişor parfumat. Momente în care îmi doresc să ascult muzica ploii, să vorbesc cu ea, să mă plimb printre lacrimile cerului, să i le înţeleg, să i le simt şi să le las să îmi ia cu ele toate greutăţile ce îmi acaparează sufletul.  Momente în care îmi doresc doar să citesc, să devin una cu povestea cărţii, să plutesc printre rândurile ei şi să mă las purtată de cuvintele ce, aşternându-se în faţa mea, îmi spun o poveste ce se pliază, perfect, pe sufletul meu. 

Sursa poza: Google Images

Recunosc, am momente şi momente. Am momente în care nu îmi doresc decât să savurez o cană fierbinte de ceai, uitându-mă la un film motivaţional. Sau la o comedie. La un musical. La o dramă. Da…am clipe în care simt nevoia să plâng. Să plâng nu de tristeţe, ci de emoţie. Emoţie pură. 

Ai trăit clipe în care, pur şi simplu, simţeai că sufletul tău vrea să se descarce, însă nu poate? Eu da…! Şi cum poate sufletul să se descarce mai bine, dacă nu prin lacrimi? Lacrimi…de fericire, de tristeţe, de amintiri, de melancolie, de emoţie. Lacrimi de orice. Lacrimi să fie. Doar aşa, sufletul se poate descărca de toată tensiunea acumulată. Tensiune bună sau rea. Sau combinată. 

Sursa poza: Google Images

Din timp în timp, obişnuiesc să îmi hrănesc sufletul. Am învăţat că sufletul, ca şi coprul, are nevoie de hrană. Dar sufletul are nevoie de altfel de hrană! Hrana sufletului este formată din acele lucruri care îl fac să tremure…de emoţie. Emoţie în stare pură. Emoţie frumoasă, izvorâtă dintr-un cântec, dintr-o poezie. Dintr-o carte, din ploaie, din natură, din oameni, zâmbete, dans, amintiri, scris, relaxare…

Atunci când simt că sufletul meu vrea să se descarce, însă nu (mai) are lacrimi, încep să scriu…şi scriu. Îmi scriu, de fapt, lacrimile pe care nu le am. Fiecare cuvânt devine emoţie, fiecare propoziţie şi fiecare idee este, de fapt, o mică parte din mine. Astăzi este una din zilele în care îmi las o parte din lacrimile uscate ale sufletului meu aici…Simt nevoia să îmi descarc sufletul…sau să îl hrănesc? Cred că ambele. 
 

Sursa poza: Google Images

Simt nevoia să iau o pauză şi să merg undeva departe…într-un loc liniştit. La munte. Deşi ador marea, acum am mare nevoie de câteva zile petrecute, cu persoana dragă sufletului meu, la munte. Aşa simt că îmi pot hrăni sufletul. Asta îmi cere el, acum. Munte.

Simt nevoia să ajut oamenii şi animalele. Să le alin suferinţa, să le readuc zâmbetul, să le dăruiesc clipe frumoase. Să văd cum se nasc ochişorii aceia ce sclipesc de fericire. Aşa îmi hrănesc sufletul. Dăruind. Am învăţat că cea mai mare fericire a unui om este izvorâtă din oamenii pe care el îi face fericiţi. Fericirea unui om este izvorâtă din ceea ce dăruieşte, nu din ce primeşte. 

Sursa poza: Google Images

Am învăţat, de-a lungul timpului, să îmi hrănesc sufletul şi să mai fac, din când în când, curăţenie în el. Zis şi făcut: am deschis larg ferestrele şi am aruncat toate amintirile ce îmi făceau rău. De multe ori, din cauza amintirilor urâte, la care tind să mă gândesc mai mult decât ar trebui, amintirile frumoase nu mai au loc. Şi doare. După ce am aruncat amintirile urâte, am fost surprinsă să observ cât loc preţios am irost. Loc în care am  aranjat, cu mare grijă, amintirile frumoase. Am şters apoi noroiul lăsat de paşii grei ai oamenilor nepotriviţi pentru mine. Acum, cu sufletul curat, aerisit şi hrănit, cu amintirile frumoase aşezate în locul amintirilor urâte, mă simt mult mai uşoară. Îmi simt sufletul ca un fulg. Zboară. Zbor şi eu. De fericire. De împlinire, de uşurare şi de frumos.

Sursa poza: Google Images

Răspunde-ţi sincer: când ţi-ai hrănit, ultima dată, sufletul?  Când ai făcut, ultima dată, curăţenie în el?

Adelina Anca F.
Furtuna De Emotii

Daca iti place, da-i un share. 🙂Share on Facebook60Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

Lasa-mi o amintire :)