Sunt cea mai complicată fiinţă pe care am întâlnit-o. Cea mai complexă. Cea mai de neînţeles.

Am învăţat, pe proria-mi piele, că cel mai mare duşman al meu de-a lungul timpului, am fost chiar…EU!
Da! Cel mai de temut duşman mi-am fost eu!

Am învăţat să nu mă feresc de oamenii care nu se ascund să îmi arate cât le sunt de antipatică. 
Nici de oamenii care par a-mi fi prieteni. Doar par!

Am învăţat că trebuie să mă feresc de…mine. De ce? Pentru că, oricât de mult aş încerca să învăt cine sunt, de ce sunt în stare şi până unde pot să merg pentru a obţine ceea ce îmi doresc, nu reuşesc! Îmi este greu, încă, să mă învăţ…eu cu mine. Pentru că mă surprind mereu! Şi cred că asta simte fiecare om care a încercat, de-a lungul timpului, să se înţeleagă.

Deseori încerc să stau doar eu cu mine. Să mă gândesc la ceea ce am de făcut. Să iau cea mai bună decizie. Culmea este că, atunci când reuşesc să îmi aud intuiţia, acea voce mică şi timidă ce parcă încearcă să răzbată din sufletul meu, încep să o contrazic. Deşi ştiu şi simt că am găsit cea mai bună soluţie, mintea găseşte imediat motive pentru a astupa vocea intuiţiei mele. Şi, uite-aşa, începe războiul gândurilor contradictorii. 

Privesc, fără putere, cum intuiţia se luptă cu mintea. Cum sufletul încearcă să îşi croiască drum către gândurile nemiloase ce izvorăsc din minte. Ştiu care este soluţia bună pentru mine, însă nu am puterea necesară pentru a o urma. Îmi ascult mintea; şi mă mint că îmi e bine. Îmi aud intuiţia; şi nu ştiu ce ar trebui să fac. Pentru că aud, de fapt, două voci. Două sfaturi contradictorii.

Sursă poză: Google Images

De câteva ori am reuşit să îmi ascult, până la capăt, intuiţia. Am pus în practică sfatul pe care ea mi l-a şoptit, fiindu-i frică să nu o audă mintea. Pentru câteva clipe, ore, zile, m-am simţit puternică. Recunosc, am suferit. Îmi era mai greu decât aş fi crezut. Însă îmi simţeam sufletul dansând de fericire; iar atunci când mă priveam în oglindă, vedeam o femeie puternică! Eram mândă de mine.

Eram mândră până când…mă întorceam la vechile obiceiuri. Sau la oamenii pe care am decis să îi las în urmă. 

Sursă poză: Fotografii de Citit

Cel mai greu este să renunţi la un om care nu ţi-a greşit cu nimic. Să laşi, în urmă, o relaţie care merge bine. Însă, dacă sufletul îţi e neliniştit atunci când te gândeşti la acea relaţie, ce ar trebui să faci? Să îl înfrunţi? Să laşi mintea să preia controlul? Să nu mai bagi în seamă neliniştea? Să renunţi la relaţie şi să ai, apoi, mintea neliniştită? Sunt cea mai complicată fiinţă pe care am întâlnit-o. Cea mai complexă. Cea mai de neînţeles!

“Sunt viciul tău”! Dar, mai ales, sunt viciul meu!


Textul aparţine:
Adelina Anca F.
Life&Soul

http://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/feeds/posts/default
Daca iti place, da-i un share. 🙂Share on Facebook
Facebook
0Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin

Iti astept parerea :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *