Prieteni virtuali? O viaţă reală, te rog!

Era un timp în care foarte puţini oameni aveau acces la calculatoare şi la internet. Era un timp în care copiii se jucau afară, formând echipe şi, de ce nu, mici comunităţi. Comunităţi în care copiii îşi alegeau membrii după pasiuni. Comunităţi ce, o dată formate, închegau prietenii, aduceau zâmbete, ajutau copiii să socializeze mai mult. Şi mai mult. Din ce în ce mai mult. Era un timp în care, atunci când spuneai “comunitate” te gândeai, automat, la oameni, discuţii faţă în faţă, asemănare, dorinţa de a realiza noi prietenii. Era un timp în care, aunci când spuneai “socializare”, spuneai, automat, discuţie, între două sau mai multe persoane, faţă în faţă!

Acum însă…ceva s-a schimbat! Din ce în ce mai mulţi oameni au acces calculatoare şi la internet. Copiii, din păcate, nu se mai joacă afară, preferând calculatorul. Iar părinţii lor îi lasă, pentru că sunt mulţumiţi, ştiind că ai lor copii stau liniştiţi, nu se murdăresc, nu fac gălăgie sau mizerie. În ziua de azi…atunci când spunem “comunitate” ne gândim, în primul rând, la un grup de oameni care vorbesc…pe internet!

Acum ceva timp, am întrebat câteva persoane care îşi petrec majoritatea timpului navigând pe internet, dacă au prieteni în lumea reală. Mare mi-a fost mirarea atunci când una din acele persoane mi-a spus că are atâţia prieteni în lumea virtuală, încât nu simte nevoia unor prieteni în lumea reală. Am întrebat-o, atunci, pe acea persoană, dacă mai ştie cum să socializeze în diferite situaţii din lumea reală. Mirarea mea a crescut atunci când mi-a răspuns că ea socializează foarte mult. Vorbeşte, pe internet, cu persoane din diferite colţuri ale lumii şi ştie cum să socializeze…

…”Poate că ştii tu cum să socializezi în lumea ta, în lumea internetului. Însă, în lumea reală, nu mai ştii! Drept dovadă, nu ai nici un prieten alături.” – m-am gândit, i-am zâmbit frumos acelei persoane şi am lăsat-o să trăiască în lumea ei…virtuală. Eu am preferat, întotdeauna, lumea reală, cu prieteni reali care să îmi fie alături şi atunci când nu am bani, şi atunci când trec prin momente grele, şi atunci când viaţa mea nu este roz. Am preferat să risc în viaţa reală, nu într-un joc online. Am preferat să iubesc în viaţa reală, nu doar să mă îmbăt cu romane de dragoste, citite pe…ebook-uri!

Întotdeauna am vrut să îmi delimitez foarte clar viaţa reală de cea virtuală. Însă, cândva, această delimitare a suferit o modificare…Pentru că îmi place foarte mult să scriu am hotărât, de aproape doi ani, să îmi fac un blog (acest blog), pe care să încerc să îmi public, săptămânal, scrierile. Speram ca acest blog să devină o comunitate de oameni pasionaţi de blogging. De frumos. De alţi oameni. Speram să atrag, pe acest blog, oameni care urmau să îmi devină prieteni virtuali. Un timp, am început să petrec foarte mult timp pe şi pentru blog. Scriam, ştergeam, rescriam, iar ştergeam, scriam din nou. Până când eram mulţumită de varianta finală a articolului. Apoi îl publicam şi îi făceam reclamă. Toate aceste lucruri îmi furau cam cinci ore. Apoi mă apucam de citit alte bloguri. Comentan la articolele care îmi plăceau. Atrăgeam, astfel, alţi bloggeri şi pe blogul meu. Îmi făceau noi prietenii…virtuale. Din păcate, ajunsesem să am mai mulţi prieteni virtuali decât cei reali. Şi, ceea ce era şi mai grav, petrecem mult timp…virtual. Şi mi se părea ceva absolut normal. Viaţa mea reală? Nu mai exista!

Din păcate, ajunsesem să mă simt mult mai bine în faţa calculatorului. Mă simţeam confortabil. Puteam fi, acolo, în spatele unui ecran, oricine vroiam. După doar câteva luni de la realizarea blogului am decis să îmi fac şi o pagină de facebook pentru el. Mi-am dorit ca acesta să fie locul meu virtual în care să mă pot retrage, ori de câte ori simt nevoia (adică mai tot timpul!). Uşor uşor, pagina a început să crească, iar prietenii mai virtuali erau din ce în ce mai mulţi. Viaţa mea de…internaut înflorea; în schimb, viaţa mea reală ruginea. Îmi amintesc că, atunci când nu aveam internet, pur şi simplu mă enervam, mă pierdeam şi nu mai ştiam ce să fac…

…Până într-o zi când mi-am dat seama că ceea ce făceam nu era corect. Obişnuiam ca, pe pagina de facebook a blogului, să îi sfătuiesc pe oameni să îşi trăiască viaţa frumos, să lege noi prietenii, să ajute, să petreacă timp alături de cei dragi. Am realizat, însă, că degeaba sfătuiam oamenii, de exemplu, să petreacă mai mult timp afară, cu prietenii, dacă eu nu puteam să mă schimb. Mi-am dat seama că nu pot cere oamenilor să facă ceva ce nici măcar eu nu fac. Mi-am dat seama că trebuie să fiu exemplul care să schimbe lumea şi am realizat că nişte vorbe goale nu pot schimba pe nimeni.

Am hotărât, aşadar, să scriu un mesaj, pe pagina de facebook a blogului, unde le-am propus oamenilor să iasă din casă. Da! În acea zi mi-am spus că voi ieşi din casă, împreună cu prietenii reali; voi sta, cu ei, toată ziua, vom râde, ne vom plimba. Pe la ora 8:00 dimineaţa am postat mesajul pe pagină, spunându-le oamenilor:

“- Dragii mei, astăzi este o zi superbă! Soarele zâmbeşte atât de frumos, încât mă îndeamnă să ies din casă. Mă îndeamnă să petrec timp cu oamenii dragi, cu prietenii, cu familia, cu iubitul. Mă îndeamnă să le zâmbesc străinilor, să ajut, atunci când pot, să îmi fac noi prieteni. Diseară, după ce voi petrece această zi departe de internet, însă aproape de sufletul oamenilor dragi voi posta, aici, fotografii. Vă invit să faceţi la fel: ieşiţi din casă! Petreceţi timp cu oamenii dragi. Zâmbiţi. Faceţi-vă poze. Iar diseară aştespt să postaţi aici pozele făcute.”
Aşa cum am promis, acea zi am petrecut-o departe de orice sursă de internet. A fost prima zi, după multe luni, în care am simţit că trăiesc cu adevărat. A fost prima zi, după mult timp, în care am simţit cât sunt de iubită. Am simţit cât sunt de apreciată pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce vreau să par. Mi-am cerut, la sfârşitul zilei, iertare de la oamenii dragi pe care i-am înlăturat pentru nişte prieteni virtuali şi le-am promis că, de acum, ei vor fi mai importanţi. Pentru că vreau o viaţă reală!

Seara târziu, când am ajuns acasă, am postat cele mai frumoase 15 poze realizate în acea minunată zi. Mare mi-a fost mirarea atunci când am văzut că deja postaseră poze 50 de oameni. Erau poze atât de frumoase, încât mi-a crescut inima de bucurie! Vedeam oameni zâmbitori, calmi, calzi. Vedeam prietenii reluate, copii care se jucau afară, oameni care au mers la teatru. Vedeam oameni care au petrecut ziua cu familia. Vă spun sincer că sufletul meu dansa de fericire, iar pielea mi se zbârlea de emoţie, atunci când vedeam zâmbete atât de frumoase, ochi jucăuşi, oameni fericiţi. Mă bucuram pentru fericirea copiilor care au redescoperit joaca afară, pentru prieteniile refăcute, pentru emoţia ce se simţea, chiar şi dintr-o poză, atunci când era toată familia laolaltă.

Văzând cât succes a avut această iniţiativă, le-am scris oamenilor, în fiecare dimineaţă, mesaje prin care îi îndemnam să iasă afară şi să petreacă timp cu oamenii dragi. Apoi, cei care vroiau, erau invitaţi să posteze, pe pagină, poze din acea zi. După aproximativ trei luni, văzând că oamenii reînvăţau să trăiască în lumea reală, am hotărât să creez o comunitate în care să se strângă oamenii ce vor să se cunoască. Astfel, săptămânal, de obicei în weekend, obişnuim să ieşim în oraş. Ne cunoaştem, socializăm, legăm noi prietenii. Uităm de internet şi (re)învăţăm să ne trăim viaţa.

De curând am aflat de KOMUNOMO, o platformă de socializare ce îşi propune să readucă oamenii cu pasiuni similare faţă în faţă…unii cu alţii, nu cu un monitor! Ideea mi s-a părut foarte bună şi susţin această platformă, pentru că oamenii dependenţi de internet trebuie să îşi reamintească faptul că viaţa, aşa cum este ea, este foarte frumoasă! Emoţiile, oamenii, zâmbetele, prieteniile, iubirea, natura sunt de neegalat în faţa internetului!

Sursă poză: www.Komunomo.com

* Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014

© Adelina Anca F.
© Furtuna De Emotii

Daca iti place, da-i un share. 🙂Share on Facebook
Facebook
0Share on Google+
Google+
0Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin

Lasa-mi o amintire :)