Lumea virtuală se întrepătrunde cu lumea reală

Era o zi ca oricare alta. Sâmbătă. Program de voie. M-am trezit şi, curioasă fiind de ceea s-a mai întâmplat pe Facebook, deschid laptopul. “Bine că am cafeaua lângă mine!” – îmi spun, în timp ce aştept, nerăbdătoare, să deschid browserul. “Uf…în sfârşit s-a deschis! a durat o veşnicie! Ia să vedem ce mai fac prietenii de pe Facebook…” – mă gândesc, în timp ce beau o gură de cafea. Încerc să intru pe site-ul dorit, însă…observ, cu stupoare, că nu se înarcă. Aştept…şi aştept…încep, deja, să dau F5 sau, aşa cum e la modă să spunem, să “efcinciuiesc“…poate poate se întâmplă o minune. Nimic şi nimic. Dau, nervoasă, din picior. Trosnesc laptopul, ţipând la el: “meeeeeeeergi! De ce nu mergi, răuleeee???“. El, parcă pentru a-mi face în ciudă, se blochează. Nervoasă, îmi mai iau o cană de cafea. Mă întorc în cameră. Laptopul şi-a revenit…internetul, însă, nu. Observ că nu mai sunt conectată. Şi, se pare, nu mă mai pot conecta. “Ceeeeee??? Doar am plătit ieri internetul! Cum să nu meargă! Oh…ce zi proastă!“.

Mă rotesc prin cameră, parcă pentru a face “dansul internetului”. Mai iau o gură de cafea. Restartez laptopul. Încerc, din nou, să intru pe Facebook. “Nu am interneeeeeet!” – ţip şi sun la operator. Mă cert ce el, spunându-i că vreau să se rezolve acum problema. După certuri, rugăminţi, iar certuri şi iar rugăminţi, aflu că nu se poate rezolva problema decât peste o săptămână. Pentru această săptămână fără internet, voi primi banii înapoi. “Spuneţi-mi că este o glumă proastă!” – îi spun şi închid telefonul, nervoasă.

Nu am internet o săptămână…ce mă fac??” – câteva ore sunt nervoasă, mă plimb prin casă, revin la laptop ca să văd dacă am internet, iar mă plimb prin casă, beau cafea. Într-un târziu, obosesc. Mă aşez în pat. Mă resemnez. Astăzi trebuie să vorbesc cu unul dintre prietenii mei virtuali. Cu acel el…simt cum mi se face din ce în ce mai dor de el. Dintr-o dată sar, fericită, din pat. Îmi amintesc că, aseară, am făcut schimb de numere de telefon. “Am telefonul luuuuuui! Îl voi suna!“…Zis şi făcut! Îmi spun că este timpul să trec la următoarea etapă a relaţiilor mele virtuale. “Ce rost are să vorbim doar pe internet, dacă nu ne auzim? Şi, mai ales, dacă nu ne vedem?

Iau, curajoasă, telefonul. Formez primele patru numere: 0730…şi închid. Îmi este atât de greu să îl sun! Ce să îi spun? Realizez că, deşi pe internet vorbim şi ore întregi fără să ne plictisim, acum, când vreau să îl sun, habar nu am ce să îi spun! Totuşi, îl sun. Formez numărul. Sună. “Sunăăăă…dacă răspunde, ce mă fac? Ce îi spun?” – mă gândesc şi…
“- Alo? Bună, Adela!” – aud o voce liniştită şi caldă, ce mă linişteşte.
“- Bună! Bună….ăăăă….bună! Ce faci?” – mă bâlbâi, emoţionată. Se pare că vocea nu m-a liniştit îndeajuns…
“-Sunt la serviciu. Voi ieşi în pauză, chiar mă bucur că m-ai sunat!
“- Unde lucrezi?” – 
“- Lucrez la magazinul MediaDOT.ro. Tu? Ce faci?
“- Eu…am rămas fără internet, timp de o săptămână. Şi mi-am spus să te sun. Ca să ştii de ce nu voi mai fi online.
“- Sincer, mă bucur foarte mult că m-ai sunat! Ai vrea…să ieşim azi? Eu, la 17:00, termin programul.
“- Mi-ar face mare plăcere să ieşim.
“- Ok. Vin să te iau la 18:00? Mi-ai lăsat adresa ta, atunci când ţi-am trimis cadoul. O am notată.
“- Sigur. De abia aştept!
Închid telefonul.  Nu îmi vine să cred că, în sfârşit, mă văd cu el! Ora 14:00…încep să mă aranjez pentru întâlnire. Gândurile mele au uitat, cu totul, de internet. Acum, simt că trăiesc. Îmi trăiesc viaţa reală! Nu îmi dau seama cum zboară timpul…ora 15:00…tic tac…tic tac…tic tac…mă machiez, probez rochii peste rochii…ora 17:25…tic tac…tic tac…aleg rochia şi pantofii. Mă îmbrac. Geanta. O aleg, o pregătesc. 17:45…tic tac…timpul nu iartă nimic. Trece…tic tac…îmi îndrept părul, mă parfumez, iau rujul roşu…17:55…mă uit în oglindă…”rochie, pantofi, parfum, geantă, machiar, păr, ruj, zâmbet…am tot!” – îmi spun, admirându-mă. 18:00…telefonul cântă. El a ajuns. Cobor. Îl văd. Mă aşteaptă, cu un buchet mare de trandafiri, în faţa blocului. El, la costum. Aranjat din cap până-n picioare. Mă vede. Deschid uşa, ies din bloc. Îi zâmbesc. Ne sorbim din priviri.
“- Bună…din nou! Eşti superbă! Radiezi! Buchetul este pentru tine, ştiu cât de mult îţi plac trandafirii.
“- Mulţumesc!” – îi spun şi mă pierd în privirea lui. 
Urcăm în maşina lui şi îmi spune că mi-a pregătit câteva surprize. Mergem, mai întâi, la restaurant. Bem cafea, mâncăm, vorbim, ne obişnuim unul cu altul. Ne privim. Ne explorăm. Câteodată, simt cum privirile noastre se sărută pătimaş. După aproximativ două ore, plecăm. Deja suntem apropiaţi. Parcă ne cunoaştem de o veşnicie. Ne ţinem de mână. Luna ne ocoroteşte, iar stelele ne luminează fiecare pas. 
Mergem în parc, ne aşezăm pe o bancă şi vorbim. Din vorbă în vprbă, ajungem să discutăm despre internet.
“- De fapt, de ce nu îţi mai merge internetul? Ai sunat la operator?
“- Am sunat şi nici el nu ştie ce s-a întâmplat. De aceea mi-a şi spus că va dura aproape o săptămână.
“- Ciudat…! S-ar putea ca routerul tău să nu mai fie atât de bun. Ştiu că îl ai de mult timp. Avem, la magazin, super oferte routere. Ţi-aş putea face, chiar luni, cadou unul. Cel mai bun, bineînţeles! Aşa, aş fi sigur că ne vedem şi luni!” – îmi spune şi zâmbeşte atât de frumos…
Mi-aş dori un router nou. Mă simt foarte bine lângă tine! Ne putem vedea şi mâine…şi luni…ne putem vedea zilnic!” 
Şi eu mă simt foarte bine lângă tine! Laptopul tău se mai blochează? Avem şi oferte hard disk-uri. Să nu te aud că nu vrei, pentru că luni îţi voi dărui şi un HDD. Laptopul tău îmi va mulţumi!
Din vorbă în vorbă, nici nu ne dăm seama când a trecut timpul. Este deja 2:00 dimineaţa! Nu suntem obosiţi deloc. El îmi propune să ne plimbăm. În parc. În jurul lacului. Un timp, nu ne mai spunem nimic. Ne ţinem de mână atât de strâns de parcă ne-ar fi frică să nu ne pierdem. Ne plimbăm. Suntem doar noi doi. Ne oprim şi ne îmbrăţişăm. Ne privim. Iar privile noastre se sărută. Cu patimă. Cu dorniţă. Cu poftă. Mâinile explorează corpul celuilalt. Ne apropiem din ce în ce mai mult. Închidem ochii şi lăsăm buzele să se cunoască. Ne sărutăm. Cu dragoste. Cu dorinţă. Cu poftă. 
“- Eşti minunată! De ce am stat atâtea luni, fără să ne cunoaştem?” – îmi spune el.
Nu apuc să îi răspund. Însă întrebarea lui mă răscoleşte. Pe la ora 4 dimineaţa, mergem în maşină. El adoarme, ţinându-mă în braţe. Eu mă gândesc. Gânduri peste gânduri îmi trec prin minte. Realizez că vorbesc, cu el, de câteva luni pe internet. Şi nu am vrut să ne vedem. Pur şi simplu, nu am avut curaj să îl văd faţă în faţă. Îmi era mult mai uşor să pierd timpul pe Facebook, discutând cu el vrute şu nevrute. În spatele unui calculator puteam fi oricine. Oricum. Puteam sta îmbrcată oricum vroiam, puteam să îi spun orice. Îmi puteam formula foarte bine ideile, înainte să îi scriu. Nu trebuia să îi înfrunt privirea. Îmi era mult mai uşor. Însă, acum realizez…atunci nu trăiam! Acum îmi dau seama că, atunci când aveam internet, nu ştiam altceva decât să stau în faţa calculatorului. Serviciu – calculator; acasă – calculator. Altceva nu făceam. Nu mai aveam viaţă personală!
El se trezeşte. Îmi zâmbeşte. “- Draga mea, la ce te gândeşti? Nu ai dormit?
“- Nu am dormit. Te priveam. Îmi eşti atât de drag…mă gândeam că…internetul ne-a răpit mult timp.
“- Totuşi…datorită internetului ne-am cunoscut. Doar că nu am vut curaj să ne vedem. Şi eu mă gândeam, zilele trecute, că internetul este foarte bun. Atâta timp cât nu este “consumat” în exces, este ideal pentru a cunoaşte oameni. Oameni pe care, apoi, să îi cunoşti în realitate! Este ideal pentru a ţine legătura cu oamenii dragi din viaţa ta. Cu oamenii dragi care sunt departe de tine. Este ideal pentru a te informa, pentru a scrie, pentru a citi, pentru a vedea filme, spectacole şi nu numai. Internetul, folosit cu cap, are multe avantaje!

“- Ai mare dreptate! Internetul are avantajele lui. Însă are şi dezavantaje. Pentru oamenii care sunt aşa cum eram eu până ieri, internetul este ca o închisoare. O închisoare din care ieşi foarte greu. Ajunsesem să stau pe internet mereu. Atât la serviciu, cât şi acasă. Pierdeam nopţi întregi. Nu mai ieşeam cu prietenii, nu mai socializam, nu mai aveam viaţă personală. Acum realizez cât de norocoasă sunt pentru că am scăpat din închisoarea asta! Mă simt vie. Fericită. Împlinită. Simt că trăiesc acum!

“- Draga mea, voi vea grijă să te scot, în fiecare zi, din casă. Vreau să îţi cunosc prietenii. Vreau să îmi cunoşti şi tu prietenii. Am o propunere: ce ar fi dacă nu am mai intra nici unul, pe internet, timp de o săptămână? În acest timp ne vom ocupa de noi. De noi doi.
“- Este o idee minunată!” – îi spun şi îi zâmbesc, fericită.
Aşa cum ne-am propus, timp de o săptămână am stat fără internet. Am ieşit în fiecare seară. Am socializat. Am citit. Am mers la piese de teatru, la concerte, la filme. Am cunoscut, fiecare, prietenii celuilalt. Am stat unul cu altul şi ajunsesem să nu ne mai gândim la internet. Eram fericiţi. Trăiam o viaţă reală. Viaţa noastră. Pentru noi doi, lumea virtuală s-a întrepătruns, perfect, cu lumea reală.

De atunci au trecut trei ani. Trei ani în care am început să ne iubim din ce în ce mai mult. Trei ani în care am învăţat să folosim internetul doar pentru strictul necesar. Trei ani în care ne-am clădit o relaţie frumoasă, cu amintiri de neuitat. Amintiri în care viaţa noastră reală era pe primul plan!
 
Sursă poză: www.mediadot.ro
  • Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014

© Adelina Anca F.        

© Life&Soul

http://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/feeds/posts/default
Daca iti place, da-i un share. 🙂Share on Facebook
Facebook
0Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin

Iti astept parerea :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *