Oameni necunoscuti

Este minunat atunci când oamenii necunosuţi îţi zâmbesc, când te înţelegi cu ei din priviri şi din zâmbete; mi s-a înâtmplat, de câteva ori, să am o comunicare nonverbală extraordinară cu oameni necunoscuţi. Atunci când oamenii pur şi simplu îmi zâmbesc, sau vor doar să vorbească şi îşi găsesc curajul de a-mi spune câteva vorbe, mă gândesc cât sunt de norocoasă, pentru că oamenii par să aibă încredere în mine…încredere pentru a-mi zâmbi, pentru a-mi vorbi, pentru a mă întreba, pentru a-mi cere ajutorul. Încredere ce îmi dă curajul să devin din ce în ce mai deschisă cu oamenii.

Mi s-a întâmplat să aştept metroul şi, la câţiva paşi de mine, să fie o doamnă cu un copil micuţ în braţe. Pentru că iubesc copiii, mă uitam la bebe…îmi atrăgea atenţia, însă aproape toţi oamenii care aşteptau metroul erau atraşi de micuţa minune. În timp, am observat că doamna cu copilul a început să îmi zâmbească, atunci când se uita la mine…îi zâmbeam şi eu, apoi mă uitam la micuţă…destinul a făcut ca în metrou să stăm faţă în faţă. Eu încercam să nu mă uit prea mult la bebe, pentru a nu părea că mă holbez. Însă micuţa se uita la mine şi zâmbea… mămica era tare încântată; şi zâmbea şi ea…aici s-a declanşat magia: simple priviri fugare, au devenit comunicare…comunicare între oameni necunoscuţi, dar care mă făcea să mă simt în siguranţă.

Sursa poza: Google Images

Magia momentului consta tocmai în faptul că, deşi nu ne cunoşteam, ne zâmbeam atât de frumos şi de pur, încât parcă ne-am fi înţeles doar prin intermediul zâmbetului…eu priveam spre fetiţă şi apoi o priveam pe mămică şi îi zâmbeam, încercând să îi spun “aveţi un copil minunat!”. Mămica se uita spre fetiţă, apoi îmi zâmbea aprobator, spunându-mi, parcă, “mulţumesc…”. Acest fel de comunicare a continuat tot drumul, până când cele două s-au ridicat de pe scaun, pentru a coborî. Atunci, mămica a trecut pe lângă mine şi şi-a luat rămas bun. Mi-a zâmbit şi mi-a spus “la revedere, să ai o zi superbă!”. Uimită fiind, nu am reuşit decât sa îi întorc zâmbetul şi să aprob, din cap. Tot destinul a fost acela care a făcut să coborâm la aceeaşi staţie. După acea întâmplare, am ştiut că, în cufărul sufletului meu, am mai adăugat o amintire de nepreţuit!

O altă întâmplare frumoasă ce mi-a îmbogăţit colecţia de amintiri minunate, a fost în tramvai. Ca orice călător, m-am urcat în tramvai şi, găsind un loc gol liber, m-am aşezat. Destinul a făcut ca în faţa mea, la doar câteva scaune distanţă, să stea o doamnă cu suflet frumos şi luminos şi cu două minuni de copilaşi. Toţi trei stăteau pe scaunele din faţă ale tramvaiului. De cum m-am aşezat pe scaun şi m-am acomodat, doamna m-a fixat cu privirea, mi-a zâmbit, şi a încercat să îmi şoptească ceva, sperând că îi voi citi pe buze ceea ce îmi va spune. Într-adevăr, după mai multe încercări, am înţeles că doamna îmi atrăgea atenţia că sunt, în spatele meu, controlorii şi mă întreba dacă am bilet.

Sursa poza: Google Images

I-am făcut semn că am, şi mi-a zâmbit. Am înţeles că dânsa nu avea bilet şi mă gândeam cum pot face să o ajut. Spre norocul nostru însă, controlorii au coborât. Am continuat, tot drumul, să schimb priviri şi zâmbete cu această doamnă, pe care am simţit-o foarte aproape sufleteşte.Era o doamnă simplă, dar avea ceva frumos, un aer aparte. La un moment dat, a urcat, chiar la uşa din faţă a tramvaiului, unde stăteau doamna cu cei doi copii, un domn care se deplasa cu ajutorul cârjelor. M-a surprins plăcut atunci când doamna i-a spus băiatului ei: “iubire, lasă domnul să stea pe scaun, în locul tău”. Băiatul s-a ridicat imediat şi a mers lângă mama sa. M-a surprins faptul că, din puţinul pe care îl are, acea mamă le dă copiilor o educaţie aleasă. Acea educaţie pe care, de multe ori, copiii ce provin din familii înstărite nu o primesc; acea educaţie ce te ridică la rangul de OM. M-a surprins faptul că acea mamă este deschisă spre alţi oameni şi că a văzut în mine un om pe care se poate baza, cu care poate comunica…

Pentru mine, acestea sunt momente magice, frumoase, momente ce îmi amintesc că oamenii sunt legaţi de un fir invizibil, un fir ce ne permite să ne simţim mai apropiaţi sau mai distanţaţi unii faţă de alţii. Un fir care se strânge, atunci când oamenii au suflete asemănătoare şi care se întinde cât mai mult, atunci când oamenii nu se aseamănă.

Adelina Anca F.
Furtuna De Emotii

Daca iti place, da-i un share. 🙂Share on Facebook1Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

Lasa-mi o amintire :)