Prieteni falşi – un fragement din viaţa mea

Copiii mici nu au prea multă libertate. Ceea ce este, într-o oarecare măsură, un lucru bun! Consider însă că ar trebui să li se dea micuţilor libertatea de exprimare. Părinţii ar trebui să îşi asculte copiii atunci când aceştia spun că nu le place să se joace cu un anumit prieten – impus, bineînţeles, de părinţi. Ar trebui să lăsăm copiii să se joace cu alţi copii pe care îi simt aproape de sufletul lor, chiar dacă acei copii nu au acelaşi statut material, nu sunt români (poate că sunt ţigani, însă civilizaţi, educaţi), chiar dacă au fost nevoiţi să se maturizeze prea curând, chiar dacă părinţii lor nu au posibilitatea de a le oferi un cămin decent.

Sursa poza: Google Images

Copiii ar trebui să aibă libertatea de a-şi alege prietenii, atâta timp cât aceştia nu fac nimic rău. Consider că fiecare copil alege cu inima, nu după statutul social; alege după bunătatea inimii şi după frumuseţea sufletului celuilalt, nu după educaţie şi bogăţie. Din păcate, mulţi părinţi îşi îndepărtează copiii de prietenii care fac parte din familii mai puţin norocoase şi îi obligă să se joace cu copii proveniţi din familii “bune”, înstărite. Cred că aceasta este una din cele mai mai greşeli pe care părinţii o fac!

Copiii au suflete curate, albe, înmiresmate, blânde şi miloase…până când sunt murdărite şi înrăite de către părinţi care aduc lângă ei oameni nepotriviţi făcând, fără voia lor, un mare rău propriilor copii!

De o asemenea copilărie am avut şi eu parte; copilărie asemănătoare, cred, multor oameni. Am fost nevoită să mă “împrietenesc” cu copii care nu mi se potriveau, în primul rând, sufleteşte! Fiind obligată de părinţi, am avut o astfel de “prietenie” cu o copilă provenită dintr-o familei înstărită, o copilă care credea că totul i se cuvine şi că toţi trebuie să îi îndeplinească ei dorinţele; o copilă care primea, de la părinţi, foarte mulţi bani pentru vârsta ei.

O copilă care se grăbea să crească şi care îşi număra milioanele în faţa mea – crezând că mă voi simţi, poate, inferioară. O copilă care, atunci când intra în camera mea, îmi spuneau “de ce părinţii tăi nu ţi-au umplut camera cu jucării? Eu am multe jucării în camera mea!” O copilă care, atunci când se enerva pe mine, îmi dădea câte o palmă, iar atunci când vroiam să plec de la ea, mă obiga să rămân. O copilă care îmi spunea că sunt o piază rea, că sunt urâtă şi proastă; o copilă care râdea de mine, pentru că nu ştiam limba engleză sau limba franceză. Însă eu nu fusesem plimbată, în fiecare an, în Anglia şi în Franţa.

Sursa poza: Google Images

Atunci când nu mai suportam această “prietenie” forţată, le spuneam alor mei că nu vreau să mă mai văd cu această fată. Iar ai mei, întotdeauna, îmi spuneau că nici nu vor să audă că o vorbesc de rău, pentru că am ce învăţa de la ea – credeau ei. Am fost nevoită să continui această “prietenie” ani de zile, ani ce mi-au furat şi ultima fărâmă de încredere în mine!
Mă simţeam urâtă, josnică, proastă şi călcată în picioare. Pentru că am fost un copil foarte timid, nu aveam curajul să protestez în faţa acestei “prietene”. Iar când îmi găseam curajul să o înfrunt, avea grijă să îmi amintească faptul că ea îmi este superioară!

Ani de zile, a trebuit să suport prietenii care mi-au făcut rău, care mi-au luat copilăria, care m-au adus până în punctul în care m-am simţit inferioară celorlalţi.

Sursa poza: Google Images

În timp, cam de pe la 16 ani, am reuşit să îmi susţin, clar şi înverşunat, părerea despre această copilă, pe care ajunsesem să nu o mai suport şi cu care începusem să mă port urât – atât cât aveam, atunci, curajul! Când părinţii mei şi-au dat seama cine era, de fapt, acea copilă şi cât rău mi-a făcut, au spus doar că nu au ştiut, însă nu am auzit nici un “îmi pare rău” sau “iartă-mă, am greşit“.

Sursa poza: Google Images

Mi-am câştigat, în timp, respectul faţă de mine însămi, iar destinul mi-a trimis în viaţă oameni care mi-au devenit prieteni de suflet – prieteni care m-au ajutat să mă redescopăr, să trec peste toate gândurile negative adunate din trecut şi să trec peste greutăţile ce mi-au răsărit în drumul vieţii.

Îmi doresc mult ca această povestire, scrisă din amintirea reală a copilăriei mele, să devină un semn de exclamare pentru toţi părinţii care aduc în viaţa propriilor copii oameni nepotriviţi.
Îmi doresc ca părinţii să înţeleagă că sufletul copiilor lor trebuie păstrat imaculat şi că nu trebuie pătat, cu răutăţi, încă de tânăr.

Doar omul în cauză are voie să facă greşeli care îi vor păta sufletul. Nu trebuie să aibă nimeni altcineva drept de semnătură pe sufletul altui om!

Îmi doresc ca oamenii să înţeleagă că prieteniile adevărate nu ţin cont de statutul social, de bogăţie, de etnie, de frumuseţe, de studii! Prieteniile adevărate ţin cont doar de suflete: doar oamenii cu suflete asemănătoare pot deveni prieteni pe vecie!
Îmi doresc ca părinţii să înţeleagă că trebuie să îşi lase copiii alături de cei care le sunt asemănători sufleteşte.

Adelina Anca F.
Furtuna De Emotii

Daca iti place, da-i un share. 🙂Share on Facebook1Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

Lasa-mi o amintire :)