Nimic nu e întâmplător!
Pământul a scăpat de nemiloşii meteoriţi, a reuşit să se acomodeze cu apa şi, când îi era lumea mai dragă, un alt val de meteoriţi au năvălit peste el – de această dată şi mai înverşunaţi, şi mai puternici, şi mai uniţi! Acum, pământul nostru trece prin încă o deziluzie, prin încă o încercare hărăzită de destin. Dar, oare, are vreun scop această tristeţe? Pământul nu mai are nici o speranţă, îşi pierde şi ultimele lacrimi din cauza durerii şi a rănilor provocate de noul val de meteoriţi, până când…apare şi binecuvântarea ce a căzut o dată cu temuţii duşmani: primele bacterii de la care s-a produs oxigenul şi a evoluat viaţa. Aşadar, această nouă deziluzie a pământului s-a dovedit a fi o binecuvântare.
Însă, ceva se întâmplă şi pământul se răceşte…îi este din ce în ce mai frig, se albeşte, îngheaţă, răceşte, se simte rău şi…trebuie să renunţe la obişnuita viaţă şi să se reobişnuiască cu o nouă haină: o haină de gheaţă. Pare-se că destinul i-a mai pregătit ceva pământului. Şi pentru aceasta, trebuie să mai treacă printr-o cruntă încercare – trebuie să cunoască un nou duşman: gheaţa. Vrând, nevrând, pământul nostru drag a acceptat, greu, şi această schimbare. Într-un final, când gheaţa şi-a mai pierdut din puteri şi când temperaturile au început să redevină la normal, oxigenul din apă s-a simţit, ca printr-un miracol, şi în aer. Atunci, pământul a înţeles că schimbarea prin care a trecut a trebuit să se producă, pentru ca el să mai evolueze cu încă un pas.
Mult timp, pământul, de acum trecut prin greutăţile vieţii, a cunoscut o latură frumoasă şi plină de viaţă a destinului. A fost martorul extinderii vieţii din ape şi pe uscat. A ajutat vietăţile să crească, să se adapteze, să evolueze, şi, cu mare drag, a privit uimitoarea evoluţie ce s-a produs până la apariţia giganţilor. Pământul s-a ataşat foarte mult de toate creaturile ce îi înseninau clipele şi îi mulţumea destinului pentru ceea ce a devenit.
Însă, pentru că nici o fericire nu este veşnică, inevitabilul s-a produs şi de această dată: pământul a fost lovit, dinn nou, de aceeiaşi duşmani de demut: meteoriţii. Acum însă, sunt meteoriţi uriaşi, parcă veniţi special pentru a îndeprta dinozaurii. Pentru că nu are arme de luptă, pământul este rănit, învins şi lăsat să îşi repare rănile şi să îşi plângă morţii, singur. Acum, pământul nu mai are decât rocă topită şi praf. Acum, se simte mai singur ca niciodată…
Timpul a trecut, iar pământul pare a-şi fi revenit. El a avut grijă să recreeze o ambianţă propice pentru dezvoltarea vieţii şi…noi fiinţe trăiesc, acum, sub protecţia pământului: maimuţele, care vor, cu orice preţ, să evolueze în ceea ce suntem noi, astăzi.
Evoluţia pământului a fost anevoioasă, cu multe obstacole, peste care a trecut, însă, cu bine. Aşa cum pentru pământ fiecare rău care i s-a întâmplat s-a dovedit, în timp, a fi ceva bun, prin care acesta a evoluat, aşa şi pentru noi, oamenii, fiecare lucru rău care se iveşte în viaţa noastră, trebuie privit ca pe un pas înainte pe care îl vom face, mai devreme sau mai târziu.
Susţin cu tărie că nimic nu este întâmplător. Aşa cum pământul a trebuit să treacă peste nişte etape, unele mai uşoare, altele mai grele, pentru a ajunge unde este astăzi, aşa şi noi trebuie să ne trăim viaţa pe care ne-a dăruit-o destinul, pentru a ajunge acolo unde suntem meniţi să ajungem!
Nu îţi fie teamă de greutăţi ce par de netrecut. Nu îţi fie teamă să cazi, pentru că, inevitabil, te vei ridica; nu îţi fie teamă să greşeşti, pentru că doar aşa poţi învăţa; nu îţi fie teamă de înfrânegeri, pentru că doar prin ele poţi deveni mai puternic/ă; nu îţi fie teamă de răul din viaţa ta, pentru că doar învăţând să treci peste el, te vei putea dezvolta!
Învaţă să îţi accepţi destinul, să lupţi pentru a reuşi să treci peste probleme vieţii şi să nu te opreşti din drum. Poţi doar să faci, din când în când, mici popasuri, care te vor readuce pe drumul care îţi este menit.
Învaţă că a greşi, a plânge, a cădea, a fi înfrânt/ă, a te ridica, a învinge, a fi fericit/ă, este nu numai uman, ci este parte din planetă, din univers.
Ascultă poveştile pământului şi vei regăsi puterea de merge mai departe!
- Dacă ţi-a plăcut acest articol, te invit să citeşti şi: Privirea: un al şaselea simţ
© Adelina Anca F.
© Life&Soul
E prea stufos si ma depaseste, plus ca eu n-am treaba cu restul universului, eu am treaba cu ce mi se intampla strict mie si atat. Unele lucruri chiar sunt intamplatoare si te iau prin surprindere, soarta iti poate juca feste cateodata. Restul…
Interesant articol. Mai ales paralelismul intre evolutia pamantului si destinul oamenilor. Daca imi permiti as dori sa-mi exprim opinia in legatura cu unele inadvertente din acest text.
Din acest text reiese ca pamantul este o victima a actiunilor exterioare fara a avea posibilitatea de a-si exprima opinia sau de a se apara. Primeste lovitura dupa lovitura si incearca de fiecare data sa priveasca doar partea pozitiva din actiunile altora.
Omul, in schimb, are drepturi si obligatii. Printre drepturile sale se numara si dreptul la opinie si la aparare. Iar dintre obligatii putem enumera si obligatia fiecarui om de a-si respecta semenul. Oferi respect, primesti respect. "Semeni vant, aduni furtuna."
Imi cer scuze daca am divagat de la text dar trebuie sa ne amintim ca putem trai in pace printre semenii nostri doar prin respect reciproc altfel am avea soarta pamantului prezentata elocvent in acest articol.
Noi suntem creatia propriilor noastre actiuni precum si a actiunilor celor ce ne inconjoara.
Pentru a nu ne regreta ulterior propriile actiuni trebuie sa le consideram adecvate in momentul in care a avut loc actiunea pentru ca "nu putem judeca un timp cu masura altui timp" (nu putem judeca trecutul din perspectiva prezentului).
In rest…un articol foarte bun care ar trebui sa ne ajute sa reflectam atat la propriile scopuri si mijloace cat si la cele ale celor cu care ne intersectam viata.