Copii de la ţară, copii de la oraş

Fac parte din oamenii care şi-au petrecut copilăria la oraş. Mi-am trăit copilăria la Bucureşti, unde nu am avut privilegiul de a creşte atât de natural şi de frumos, precum copiii care au crescut la ţară. Fiind copil, nu am cunoscut fericirea de a mânca un măr cules, de mine, din copac, nu am cunoscut fericirea de a alerga liberă prin curte, nu am cunoscut fericirea de a le da de mâncare animalelor şi păsărilor, nu am cunoscut fericirea aerului tare, sănătos, de ţară, nu am cunoscut fericirea unei perioade mai lungi fără zgomotul specific Bucureştiului: fără claxoane, fără înjurături, fără zgomotul maşinilor, al motoarelor, al tramvaielor; însă, mai presus de toate, nu am cunoscut fericirea de a mă juca alături de copii simpli, inimoşi, respectoşi – copii care, din păcate, în Bucureşti se întâlnesc rar!
Totuşi, observând alţi copii, mă consider norocoasă! 
În timp ce eu mă jucam în parc cu prietenii, alţi copii se jucau pe calculator
În timp ce eu citeam basme şi poezii, alţi copii îşi pierdeau copilăria pe internet sau în faţa jocurilor video
În timp ce eu îmi îmbrcăcam păpuşile, le machiam şi le parfumam, alte fetiţe de vârsta mea erau deja experte în a se machia, a-şi aranja părul, a se îmbrăca după ultima modă
În timp ce eu  mă bucuram de propria copilărie prin lucruri mărunte, simple, alţi copii îşi numărau milioane primite de la părinţi!
Privind în urmă, realizez că am avut o copilărie în care chiar mi-am trăit propria copilărie!
Privind în urmă, îmi dau seama cât am fost de norocoasă jucându-mă cu păpuşile, îmbrăcându-le cu hainele pe care mă străduiam să le croiesc singură, mergând în parc cu alţi copii şi jucându-mă, alături de ei, jocurile copilăriei.
Privind în urmă, îmi dau seama cât am fost de norocoasă pentru că mi-am putut trăi copilăria, în timp ce alţi copii de vârsta mea nici măcar nu ştiau ce înseamnă copilărie – fie din cauza părinţilor, care îi lăsau la calculator sau la televizor mult prea mult, fie din cauza sărăciei şi a problemelor de acasă, care i-au maturizat mult prea devreme!
De câţiva ani, am priviligeiul de a avea o finuţă minunată, care trăieşte în afara Bucureştiului, la ţară. Am cunoscut acolo copii minunaţi; copii cu o sclipire magică în ochi, sclipire pe care am văzut-o la foarte rar la copiii crescuţi doar în Bucureşti.
Cu uimire şi interes am observat cât de mult se deosebesc copiii crescuţi la ţară de cei cresuţi în oraşe mari. Copiii crescuţi la ţară sunt fericiţi, voioşi, au o energie debordantă, zâmbesc des, se bucură de orice lucru pe care îl primesc, oricât ar fi de mic şi de neînsemnat.
Copiii de la ţară m-au uimit întotdeauna cu ochişorii lor magici: ascund acolo un suflet bun, mare, o inimă curată, o inteligenţă nativă, dorinţa de a reuşi în viaţă.
Copiii de la ţară m-au uimit cu sinceritatea lor, cu simplitatea lor, cu dorinţa lor de a-i face pe cei apropiaţi să zâmbească, cu râsul lor ce emană o energie deosebită, cu fericirea lor izvorâtă din te miri ce!
Oare de ce nu am observat toate aceste minunăţii şi la copiii crescuţi în oraşele mari? Recunosc, şi în Bucureşti am întâlnit copii care chiar îşi trăiesc copilăria, însă destul de rar!
Oare de ce copiii din Bucureşti mi se par obosiţi, plictisiţi, fără chef de joacă fizică, însă cu o dorinţă nestăvilită de a deschide calculatorul, de a vorbi la telefon şi de a cheltui banii părinţilor?
Îmi doresc ca prin acest articol să trag un MARE SEMNAL DE ALARMĂ către părinţii care îşi recunosc copiii în descrierea făcută puţin mai sus!
Îmi doresc ca părinţii să înţeleagă despre propri copii că, atunci când sunt mici, atunci când îşi trăiesc cea mai frumoasă si magică parte a vieţii, odraslele lor trebuie să rămână COPII, nu să fie maturizaţi, prea devreme, de telefoane mobile, de calculatoare, de bani, de o poveste auzită la televizor şi nu de la propria mamă sau de la propriul tată!
Copilăria trebuie trăită, nu doar mimată! 
Copilăria trebuie acceptată, nu doar avută! 
Copilăria NU trebuie să fie dominată de lucruri care ar trebui să fie folosite în adolescenţă sau în maturitate! 
Prin copiii lor, părinţii îşi pot trăi a doua copilărie! Depinde doar de ei dacă vor deveni copii, atunci când propriul copil are nevoie, sau dacă îşi vor transforma copilul în adult, doar pentru că li se pare mai uşor!

Pozele şi textul aparţin:
© Adelina Anca F.
© Life&Soul 

http://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/feeds/posts/default
Daca iti place, da-i un share. 🙂Share on Facebook
Facebook
0Share on Google+
Google+
0Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin

Iti astept parerea :)

6 thoughts on “Copii de la ţară, copii de la oraş

  • July 27, 2013 at 6:27 am
    Permalink

    Printre nenumaratele probleme, griji, ganduri triste ale maturitatii, de multe ori am constatat cat de usor este sa-ti extragi puterea din singurul izvor ce ramane cu adevarat nesecat – amintirea copilariei. Si doare atunci cand gasesti oameni ce nu au avut o copilarie care sa le ofere un teren de refugiu…
    "Prin copiii lor, părinţii îşi pot trăi a doua copilărie!" – genial scris. Nu stiu daca voi avea vreodata ocazia sa am propriul meu copil, dar este atat de seducatoare ideea de a retrai o a doua copilarie!
    Iti multumesc pentru articol. Fie si numai pentru faptul de a ma fi facut sa revin cu gandul asupra unor momente din copilarie. Mi-ai inseninat ziua 🙂

    Reply
  • July 27, 2013 at 6:01 pm
    Permalink

    Aşa este! De multe ori copilăria la ţară aduce mai multă bucurie în viaţa copiilor decât cea la oraş. Şi sunt mulţi copii de la oraş care nici nu au copilărie!

    Reply
  • August 2, 2013 at 7:52 am
    Permalink

    Buna, Adela. Am deschis poarta catre blogul si scrierile tale si am descoperit ca nu intamplator ai accesat blogul meu: iti place magia vietii. Si mie. Am citit cu incantare despre copilarie. Eu am crescut la tara si m-am regasit in subiectul tau si mi-a redeschis imagini atat de placute. Am avut o copilarie pe care multi ani nu am apreciat-o si am regasit-o, am retrait-o, am invocat-o in scrierile mele si chiar am modificat pe ici-colo ce consideram ca nu mi-a placut. Am crescut intr-un loc pe care nu l-am apreciat atunci dar pe care de foarte multi ani il idolatrizez, pentru ca este un loc mirific. Si copilaria mea a fost la fel, chiar daca am avut etape in viata cand carcoteam de cate ori aveam ocazia. Am gresit. Mi-am rectificat toate gandurile vis-avis de copilarie si a fost una pe care o mai doresc. Si fac apel la copilarie si momentele ei de liniste, libertate si entuziasm cand simt ca ma ia valul vietii sau uit ca viata este frumoasa.

    Reply
  • August 2, 2013 at 10:06 am
    Permalink

    🙂 @Rusoaica, eu iti multumesc pentru faptul ca imi acorzi o parte din timpul tau, pentru a citi ceea ce scriu.

    @ Adrian: da, multi copii nu mai au copilarie. Insa este doar vina parintilor, copiii nu au de unde sa stie ca nu este bine.

    @ Constanta: iti multumesc pentru cuvintele frumoase. Si ma bucur ca am reusit sa iti redeschid o poarta catre copilarie. Ma bucur cand mai descopar oameni care chiar au avut copilarie. Si da, ai dreptate: ADOR magia vietii!

    Reply
  • June 4, 2016 at 5:04 pm
    Permalink

    Mda. Considera te fericita ca ai crescut in Bucuresti.
    In afara de cules de mere, aer curat si alergat prin iarba, lucruri pe care le-am facut si eu chiar in Bucuresti sau in weekenduri si vacante, la tara ai fi primit o educatie saracacios emotionala. Ai fi primit sfaturi si povete arhaice si expirate, ai fi primit rutina la greu si ai fi primit romantism fix cat sa inveti sa nu cazi in fantana.
    Mentalitatea de la tara este una practica fara legaturi cu imaginatia si romantismul.
    Vederea romantata asupra cresterii la tara o percepem doar noi astia care am crescut intr un oras mai serios.
    La tara e saracie emotionala, prostie multa, repetitie, rutina si limitare cat cuprinde. Lucruri care afecteaza orice copil aruncat de parinti la tara. Vin de acolo naivi, limitati in gandire, limitati emotional, repetitivi si cu alte bube pe care le descopera cand sunt adulti.

    Reply
  • June 13, 2016 at 8:54 pm
    Permalink

    Ai dreptate, asta este si parerea mea. Insa, tot parerea mea este ca oamenii mai au nevoie, din cand in cand, de reconectare cu natura…fie la tara, fie undeva in padure, sau la munte, la mare.

    Iar copiii, cred eu, ar fi bine sa cunoasca si partea frumoasa a satului. 🙂

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *